Episodul 2. Epoca bronzului. Apariția culturii urbane
Epoca bronzului (circa 3.500 î.e.n – 1.100 î.e.n) a fost marcată de culturile văilor marilor fluvii: Nil, Tigru și Eufrat, Indus (Sindh) și Huang Ho-lor cu a lor agricultură bazată pe irigații. Aici au apărut primele comunități destul de dezvoltate și considerabile ca dimensiuni pentru a fi numite „orașe”. Implicit aceste „aglomerări urbane” preistorice au dezvoltat și în domeniul construcțiilor noi tehnologii, apariția unor metode și materiale inovatoare pentru acea perioadă. Argila de pe malurile bogate ale marilor fluvii a devenit materie primă de bază în edificarea locuințelor.

Pereții din lut, piei de animale sau din lemn au fost înlcouiți cu cei din cărămizi de argilă. Fabricarea cărămizilor a fost o evoluție majoră, de la modelarea liberă, cu mâinile, a lutului la producția în serie a cărămizilor de argilă, în forme geometrice regulate. Din acele vremuri conceptul de locuință a devenit predominant rectangular.
Cărămizile erau fabricate din argilă/noroi și paie, acest amestec fiind turnat într-un cadru din lemn cu patru fețe, care era ulterior îndepărtat după evaporarea apei. Cărămizile erau apoi uscate bine la soare. Introducerea unei „armături” în compoziția materialului cărămizilor – paiele – a fost un nou salt uriaș în evoluția științei de a construi.
Pereții din aceste materiale erau ideali în zonele cu climă cald-uscată (Orientul Mijlociu, Africa, Asia și America Latină) deoarece aici intemperiile nu reprezentau o problemă. Totodată, î aceste zone, a dispărut acoperișul, desupra locuinței fiind păstrată o zonă plană, susținută de grinzi de lemn.
Mai târziu, în Mesopotamia secolului IV î.e.n a apărut cărămida arsă, concomitent cu dezvoltarea ceramici. Această descoperire uluitoare a anticilor mesopotamieni a revoluționat rezistența edificiilor. Ridicarea celebrelor Zigurate (temple de sacrificiu de dimensiuni considerabile) fost posibilă cu ajutorul tehnicilor de ardele a carămizilor de argilă. Spre exemplu ziguratul din Khorsabad era de 40m înălțime, cel din Assur de 90m, a celui din Ur – clădit la începutul mileniului a III-lea î.e.n. – avea latura bazei de 64m, iar înălțimea (dar numai pâna la a doua terasa, atât cât s-a pastrat pâna azi) de 43m. Din cauza costului ridicat al producției pentru acea perioadă și a consumului de combustibil (lemn, cărbune), cărămizile arse au fost folosite inițial excluisiv în zone cu uzură mai mare, cum ar fi trotuarele, canalele de irigații sau cele de scurgere a apelor uzate din marile orașe, în pereții supuși intemperiilor.

Tot în acele vremuri au apărut, oarecum timid ce-i drept, primele arcuri/bolte din cărămidă – o structură ce va deveni în timp o formă structurală majoră.
Dezvoltarea uneltelor de bronz, și mai târziu a celor din fier, au dus și la dezoltarea tehnologiei de prelucrarea lemnului, apariția securilor și a ferăstraielor avansate și mult mai rezistente. Acest fapt a dus imediat și la o evoluție tehnicilor de construcție: grinzile erau tăiate mult mai drept, au apărut scândurile și șindrila. Aceste materiale erau folosită în zonele ploioase – cu climă rece și anotimpuri cu vreme capricioasă – din Europa. Aici predominau construcțiile din bârne de lemn, pe fundații de piatră, cu acoperișuri rezitente din grinzi și acoperite cu șindrilă. Aici, progresele majore erau îndeosebi în domeniul tehnologiei și prelucrării lemnului.