Istoria veche și nouă a cărămizii

Articole recente

Istoria veche și nouă a cărămizii

Episodul 3. Egiptul Antic. În perioada Egiptului Antic competiția dintre cărămizile de lut si blocurile de piatră tăiate a atins apogeul. Construcțiile deveneau tot mai complexe

Episodul 1. Epoca de piatră

    Construcția unui adăpost este una din cele mai vechi activități umane. Totul a început din nevoia de crea un mediu controlat, ferit de efectele climei și totodată un mijloc prin care oamenii se puteau adapta mai ușor la o mare varietate de schimbări climatice, devenind astfel o specie globală.


    La început adăposturile umane erau extrem de simple. În timp, acestea au evoluat în structuri mai durabile, în special odată cu dezoltarea agriculturii, ultilizând anexe ale locuinței pentru depozitarea alimentelor.


    Istoria construcției este definită în timp de o serie de tendințe. Spre exemplu, dacă primele materiale folosite erau perisabile (frunze, ramuri, piei de animale) mai târziu oamenii au descoperit și dezvoltat tehnici de utilizare și producție a unor materiale mai durabile: argila, piatra naturală, și lemnul, iar mai târziu materialele sintetice (caramida, betonul, metalele, plasticul). Totodată, în timp, omul a observat o altă componentă importantă a materialelor din care este construit adăpostul său: rezistența. Ulterior, căutarea unor tehnici de exploatare avantajoase (de exemplu tăierea pietrei naturale) și cunoașterea comportamentului materialelor folosite a devenit una din preocupările principale ale omului încă din preistorie.


    Cele mai vechi adăposturi umane construite, conform descoperirilor arheologice, sunt cele ridicate de vânătorii-culegători din Epoca de Piatră. Numeroase săpături arheologice din Europa, datate înainte de anul 12.000 î.e.n, au scos la iveală numeroase ”fundații” de piatră sub forma unor inele circulare care ar fi servit ca bază/fundație pentru colibele din stâlpi de lemn sau piei de animale. Acele corturi/colibe erau primele semnale de control asupra mediului pe care omul le dezolta și care, în timp, au indus preocuparea umană pentru comfort, pentru limitarea pierderilor de căldură, ascunderea de razele fierbinți ale soarelui, etc.
    O dovadă că descoperirea cortului în preistorie a fost una care să rezolve multe din problemele de bază ale mediului înconjurător constă în faptul că acesta este folosit și în prezent!


    Revoluția agricolă, datată la circa 10.000 î.e.n , a dat un impuls pentru construirea de locuințe. Oamenii nu mai călătoreau în căutarea hranei, nu mai urmăreau turmele de animale ci cultivau pământul și ridicau locuințe rezistente în loc de cele temporare. În aceași perioadă, în Orientul Mijlociu, au apărut primele forme rectangulare în construcția de locuințe, în timp forma circulară fiind abandonată în defavoarea dreptunghiului. Dovezi privind construcția de clădiri ridicate din argilă și mixul argilă-lemn, așa-numita metodă watt-and-daub, se găsește și în Europa și în Orientul Mijlociu. Pereții erau făcuți din puieți mici sau stuf, care erau ușor de tăiat cu unelte de piatră. Acestea au fost conduse în pământ, legate lateral cu fibre vegetale și apoi tencuite cu argilă umedă pentru a conferi o rigiditate adăugată și o rezistență la intemperii. Acoperișurile nu au supraviețuit, dar structurile au fost probabil acoperite cu țesătură brută sau stuf.


    Odată cu trecerea la Culturile neolitice (New Stone Age) oamenii au descoperit și au adus numeroase îmbunătățiri: stabilitatea laterală prin îngroparea coloanelor adânc în pământ, legarea coloanelor de creastă cu fibre vegetale, legarea stufului/a mănunchiurilor de iarbă în mănunchiuri mici suprapuse pe stâlpi din lemn, într-un model care, împreună cu descoperirea unghiului de înclinare al acoperișului, au dus la o mai bună scurgere a apelor de ploaie.


    Mai multe tipuri de materiale au fost folosite de-a lungul timpuluui în pereții locuințelor acelor vremuri: lut, smoală , coajă de copac (favorizată de indienii americani) și lemn. În Polinezia și Indonezia, unde astfel de case sunt construite și azi, deasupra solului pe picioare de lemn pentru siguranță și uscare; acoperișul era realizat din frunze, iar pereții, în mare măsură deschiși pentru a permite circulația aerului pentru răcirea naturală. O altă variantă a fost găsită în Egipt și în Orientul Mijlociu, unde au fost înlocuite cherestea sau cu bastoane de stuf.

×